Scrisoarea I-a o sinteză a incompatibilităţii geniului cu societatea
'Scrisoarea I' este o creaţie de factură filozofică, aparută în perioada maturitaţii artistice a poetului, si facînd parte din seria celor cinci scrisori. Lucrarea, romantică, abordeaza condiţia geniului în raport cu posteritatea si cu societatea omenească, surprinzînd, în tablouri grandioase, geneza şi stingerea universului.
Poezia este, în acelaşi timp, o meditaţie filozofică despre spaţiu şi timp, despre existenta, pe tema 'fortuna labilis', dar si o satiră cu accente elegiace, referitoare la soarta geniului pe pamant şi în eternitate.
În prima parte apar două motive romantice, dragi poetului. Primul motiv este cel al timpului - timpul individual şi cel universal. Al doilea motiv este motivul lunii: “Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate“.
În a doua parte poetul nuanţează motivul lunii, ca un astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Mai întîi poetul redă o imagine globară a spaţiului terestru de la pustiuri la codrii, de la mări şi izvoare la ţărmuri, şi apoi imaginea se restrînge: “Şi în cîte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti/ Cîte frunţi pline de gînduri, gînditoare le priveşti“. În continuare poetul înfăţişează o serie de ipostaze ale individului: “Vezi pe-un rege ce-mpînzeşte globu-n planuri pe un veac/ Cînd la ziua cea de mîine abia cuget-un sărac“, “Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!/ Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr/ Altul caută în lume şi în vreme adevăr“. În continuare poetul se opreşte la condiţia vitregă a omului de geniu, care apare în antiteză cu celelalte ipostaze: “Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate/ Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate/ Şi de frig la piept şi-ncheie tremurînd halatul vechi/ Îşi înfundă gîtu-n guler şi bumbacul în urechi/ Uscăţi aşa cum este, gîrbovit şi de nimic/ Universul fără margini e în degetul lui mic/ Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă/ Noapte-adînc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă/ Precum Atlas în vechime sprijinea ceriul pe umăr/ Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr“.
Partea a treia cuprinde o cosmogoinie care compoziţional se justifică prin faptul că ea va argumenta cît de vastă este cultura bătrînului dascăl. Apar aici motivele macrocosmusului şi microcosmosului. Raportat la macrocosmos oamenii nu sunt decît: “Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul“. În continuare poetul vorbeşte despre un previziblil sfîrşirt al lumii: soarele îl vede “trist şi roş“, planetele “îngheaţă“ şi timpul “devine vecinicie“, pentru ca la sfîrşit să domnească din nou această noapte a “nefiinţei“ şi “ eterna pace“.
Partea a patra este consacrată poziţiei vitrege a cugetătorului de geniu în lumea semenilor săi. Dascălul după ce a cugetat la destinul lumilor cosmice el cugetă acum la destinele indivizilor lumii terestre. Apare aici din nou identitatea oamenilor cu ei înşişi şi cu omenirea întreagă: “Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate“. Voinţele mărunte care îi frămîntă pe oameni n-au nici un sens din cauza ireversibilităţii timpului: “Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?/ Ca şi vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc“. Cînd vorbeşte despre soarta geniului într-o societate bîntuită de interese meschine apar numeroase accente satirice, uneori deosebit de incisive. Imposibilitatea cunoaşterii propriei vieţi, lasă considerarea operei omului de geniu la discreţia răuvoitorilor, a invidişilor: “Şi cînd propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,/ O să-şi bată alţii capul s-o pătrundă cum a fost?“. Pesimismul schoppenhaurian l-a influenţat pe Eminescu şi în versurile: “Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarmi … orice-ai spune,/ Peste toate o lopată de ţărînă se depune“. Apare din nou ideea că oamenii sunt egali în faţa morţii: “Mîna care-au dorit sceptrul universului şi gînduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri“. Pe un ton ironic poetul îşi imaginează cum se vor desfăşura funerariile acestui om de geniu. Ele vor avea o falsă solemnitate deoarece oamenii sînt răi, indiferenţi, ipocriţi: “Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine … lustruindu-se pe el“. Posteritatea va ignora valoarea operei şi se va rezuma doar la “bibliografia subţire“ căreia îi vor găsi “pete multe, răutăţi“.
În partea a cincea se revine la motivele iniţiale: contemplarea propriei vieţi şi a luminii lunii ce dezvăluie alături de frumuseţile eterne ale naturii crudul şi tristul adevăr că oamenii sunt identici în perspectiva morţii: “Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i stăpîneşte raza ta şi geniul morţii“.
Monologul omului de artă prezent în scrisoarea a II-a
Se menţine în acelaşi univers,prelungit,de protest şi dramă personală a creatorului original şi onest care refuză orice compromis cu lumea necinstei şi a expedientelor.Arta autentică nu se poate împăca niciodată cu cerinţele gustului de o clipă, nu are nimic comun cu adularea puternicilor zilei.De aceea artistul nu poate abdica de la căutarea adevărului şi frumuseţii, cu riscul de a se vedea ignorat sau defăimat,el nu poate abandona calea cea îngustă şi grea ce-l conduce spre creaţia adevărată: „Azi abia ce stearpă şi ce cale aspră este/Cea ce poate să convie unei inime oneste;/Iar în lumea cea comună a visa e un pericol,/Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul.”
În acest sens,tema scrisorii este asemănătoare cu cea din poezia Criticilor mei în care,la fel, străbat note dintr-o artă poetică eminesciană plină de năzuinţe spre realism.
Scrisoarea a III-a contrast violent între trecutul glorios al Romăniei şi prezentul ei decăzut
Istoria naţională ca şi creaţia populară au fost izvoare statornice cărora Eminescu li s-a adresat pe parcursul întregii sale creaţii, de la avansata odă de tinereţe: "Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie..." la opera de maturitate care este"Scrisoarea III". Lucrarea este axată pe tema trecutului istoric al cărui simbol este pentru poet Mircea cel Bătrăn, şi este alcătuită în spirit romantic pe baza unei severe antiteze dintre trecutul eroic din "veacul de aur" si prezentul decăzut.
Împletire de modalitaţi artistice aparţinînd genurilor liric, epic si dramatic, "Scrisoarea III" este alcatuită din doua parţi. Prima parte are mai multe tablouri. Pe un fundal de feerie, poetul înfăţişeaza în primul tablou visul unui sultan "dintre aceia" de a deveni stapanul lumii. Alegoric, puterea otomană în creştere este figurată prin Luna preschimbată în fecioară şi coborîtă pe pămînt. Imaginea copacului crescînd din inima sultanului semnifică împlinirea visului de dragoste al intemeietorului Imperiului Otoman ale carui cuceriri în vremea lui Baiazid ajung să ameninţe libertatea Ţării Româneşti.
Cu caracter dramatic, cel de-al doilea tablou îi aduce în prim plan pe Mircea şi Baiazid, individualizîndu-i puternic în legătură cu ceea ce reprezintă.Procedeul artistic dominant în această parte este antiteza prin care politicii de expansiune a lui Baiazid i se opun însuşirile poporului român, întruchipate de "domnul Ţarii Româneşti": cuminţenia, simţul măsurii, ospitalitatea.
În centrul celui de-al treilea tablou, prin excelenţa descriptivă, se află bătălia de la Rovine, Prezentată într-un admirabil joc al perspectivelor, de la apropiat la depărtat, de la terestru la cosmic. Tabloul de lupta este dominat de mişcare, imaginile se succed potrivit unei tehnici anticipînd-o pe ce a cinematografiei, dinamismul fiind principala caracteristică a artei poetului în acest fragment.La plasticizarea tabloului contribuie şi inspiratele imagini auditive si vizuale: "codrul clocoti de zgomot", "coifuri lucitoare", "lanci scanteie lungi in soare", menite sa redea vacarmul de pe campul de batalie. Textul dezvăluie acum noi însuşiri ale domnitorului român: "Mircea însuşi mînă-n lupta vijelia-ngrozitoare / Care vine, vine, vine, calca totul în picioare....".
Tablul cu care se încheie partea întîi este descriptiv, şi înfaţişează odihna vitejilor lui Mircea în momentul înserării. Poetul introduce aici, în contrast cu tumultul scenei anterioare, o notă idilică, accentuată de scrisoarea fiului de domn, trimisă "dragei sale de la Argeş mai departe", scrisoare prelucrată de Eminescu dupa o doina de catanie culeasă de el însuşi.
Înainte de a începe satira politică, poetul se întoarce înca o data îndurerat spre "veacul de aur" de care "se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii". Elogiul emoţionant al poetului este închinat celor care au ctitorit, Basarabilor şi Muşatinilor.
În partea a doua a poeziei, societatea contemporana lui Eminescu este supusă unei critici necruţătoare. Poetul cultivă sarcasmul şi ironia, satira încarcîndu-se de puternice accente pamfletare. Ctitorilor trecutului, prin antiteza, li se opun "saltimbancii si irozii", gloriile efemere, oamenii "ce se lupta cu retoricele suliţi", veritabili actori de circ. Principala ţintă a atacurilor lui Eminescu este politicianul liberal al cărui portret caricatural grotesc este măsura întreagă a îndignării şi dezgustului marelui poet:
"Vezi colo pe urăciunea făra suflet, făra cuget,
Cu privire-mparosată şi la faţa umflat şi buget,
Negru, cocosat si lacom, un izvor de şiretlicuri [...]
Quintesenta de mizerii de la creştet pînă-n talpă."
Sunt condamnate cinismul, falsa virtute, falsul patriotism, viclenia, impostura celor ce conduc ţara si cărora Eminescu le contestă calitatea de legiuitori:
"În camaşi cu mîneci lunge si pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie".
Eminescu nu îi cruţă nici pe tinerii plecaţi la studii în străinătate, unde se dedau petrecerilor, desfrîului, parazitismului. Apostrofîndu-i pe aceştia, poetul trece la un rechizitoriu fulminant prin care dezvăluie alte păcate ale contemporanilor:
"Prea v-ati arătat arama, sfîşiind aceasta ţară
Prea facuraţi neamul nostru de ruşine şi ocară
Prea v-aţi bătut joc de limba, de strabuni şi obicei
Ca sa nu s-arate-odata ce sunteţi - nişte misei !"
În maniera romantică, soluţia vindecătoare a societaţii bîntuită de lepra politică nu poate fi descoperită decît tot în trecut, intr-un domn justiţiar, cum este Vlad Tepeş, invocat pentru asanarea morala a unei lumi reduse la pacienţi de balamuc şi puşcariaşi.
Mihai Eminescu- „misogin” sau jertfă a miturilor erotice?
Eminescu este un mare erotic,el iubeste asa cum o face poporul pentru prima data si ramane indragostit in acest sublim pana la capat.Astfel M.Eminescu reuseste sa placa atat omului simplu prin conceptia elementara,ci si cititorul rafinat care stie sa descopere intelesuri si sensuri adanci si ascunse.G.Călinescu spunea ,in acest sens,e ca opera lui este cu doua fete,una de in si alata de matase,e izvor si cascada catastrofala.
Mihai Eminescu este poetul nostru national si, dupa cum afirma G. Calinescu " opera literara a lui M. Eminescu creste cu toate radaciniile in cea mai plina traditie si este o exponenta deplina, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton." In poezia sa de dragoste Eminescu a fost influentat de trairile sale sufletesti, de experientele sale. Astfel se remarca mai multe etape in evolutie poeziei de iubire eminesciana, existenta unei curbe de la elan pasionat la infrangere.
O vreme, aceea a iluziilor si idealurilor tineresti, Eminescu a dorit si a crezut cu putere in implinirea iubirii desavarsite. Poetic, acest lucru s-a exprimat in tonalitati majore, in culori vii si lumini fara pata, intr-o mare abundena vegetala si neincetate sclipiri de ape.
Cuvintele de dragoste adresate femeilor, vorbe mestesugite din arsenalul seducatorului, au drept tel atingerea unui scop pedestru, teluric.
Eminescu face, si in acest domeniu, o cotitura. Erotica sa este de o sinceritate totala, cu trairi si arderi intense pe rugul dragostei este durabila si constanta, ''este o dominanta a existentei, un mod de a privi si de a explica viata. Erosul inseamna iubire, pasiune, spre deosebire de termenul ''agape'', care defineste o iubire implinita.
Eminescu a cântat in acorduri sublime legăturile de iubire dintre oameni, farmecul comuniunilor sufleteşti bazate pe stimă şi întelegere reciprocă, pe devotament şi idealuri curate. În poeziile sale, Eminescu a înălţat un adevărat imn sentimentelor de dragoste, lăsând mărturiile setei sale de viaţă, ale dorinţei sale de a trăi în fericire.
In opera lui Eminescu un fir indoliat se intretese cu bucuriile ei. Voluptatea se asociaza cu durerea, incat dulcea jale sau farmecul dureros fac parte din expresiile eminesciene cele mai tipice. Ceea ce s-a numit pesimismul eminescian este mai cu seama desteptarea brusca, in neimpacata lumina conceptuala, a omului care a dus pana la capat experienta iubirii.
Creativitate:Aserţiunea lui G. Călinescu: „...Opera sa depăşeşte limitele epocii şi ale ţării unde a luat fiinţă şi care se adresează întregii umanităţi."
Respiră idealul de iubire, o altă ipostază a cunoaşterii vieţii pentru Eminescu, se oglindeşte înScrisoarea a IV-a,care la fel reuneşte idealul şi realul într-o dureroasă mărturisire directă.
Acea văratică împlinire a dragostei, posibilă în vremea poetului doar în fantezie,contrează violent cu proza nefericită a dragostei reale.De fapt, dispreţul pentru femeie şi pentru iubire ca atare nu constituie,pentru marele dezamăgit,care a căutat absolutul în toate,decît o consolare filozofică,întemeiată pe citate din Metofizica amorului de Schopenhauer.Printre rînduri,străbate însă regretul amar pentru viaţa lui omeneşte împlinită şi un fel de stranie intuiţie a sfîrşitului iminent: „Şi gîndu-mi trece vîntul,capul arde pustiit,/Aspru,rece sună cîntecul cel etern neisprăvit.../Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?/Ah!organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!”
Scrisoarea a V-a Dalila, aduce o corelaţie nouă,în contextul unei fabulaţii asemănătoare celeia din Scrisoarea a IV-a, între dragoste şi necesitatea creatorului de a se împlini lăuntric.Nu cunoaştem versuri mai potrivite acestei idei care a bîntuit toate minţile creatoare, decît cele eminesciene:
„S-ar pricepe pe el însuşi acel duşman... s-ar renaşte,/Mistuit de focul propriu,el atunci s-ar recunoaşte/Şi pătruns de-ale lui patimi şi amoru-i cu nesaţiu/El ar frînge-n vers adoniclimba lui ca şi Horaţiu;/Ar atrage-n visu-i mîndru a izvoarelor murmuri,/Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi,/Şi-n acel moment de taină, cînd s-ar crede că-i fericire,/Poate-ar învia şi achiu-i ochiul lumii cei antice”
Arta clasică apare şi aici ca un liman de perfecţiune, ca şi folclorul, primul izvor întemietor de patimi
Totul ramane o raina,taina marilor creatii,iar daca cineva ar putea sa o dezlege,ar gasi,probabil,si drumul urmat de marele poaet,dar si-ar da seama si de imposibilitatea de a merge mai departe decat el.Mihai Eminescu a dschis o cale in literatura noastra,dar cu forta gandului sau,cu puterea sa de creatii a parcurs-o pana la capat,pana la absolut.Luceafarul poeziei noastre ramane stralucitor pe inaltul cerului,nemuritor,si cand ne ridicam privirile spre el sufletul si gandul nostru ,intreaga simtire se armonizeaza in tot ce poate fi ma ifrumos;o oda in mii de glasuri pentru marele Mihai Eminescu.
Scrisoarea I-a o sinteză a incompatibilităţii geniului cu societatea
'Scrisoarea I' este o creaţie de factură filozofică, aparută în perioada maturitaţii artistice a poetului, si facînd parte din seria celor cinci scrisori. Lucrarea, romantică, abordeaza condiţia geniului în raport cu posteritatea si cu societatea omenească, surprinzînd, în tablouri grandioase, geneza şi stingerea universului.
Poezia este, în acelaşi timp, o meditaţie filozofică despre spaţiu şi timp, despre existenta, pe tema 'fortuna labilis', dar si o satiră cu accente elegiace, referitoare la soarta geniului pe pamant şi în eternitate.În prima parte apar două motive romantice, dragi poetului. Primul motiv este cel al timpului - timpul individual şi cel universal. Al doilea motiv este motivul lunii: “Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate“.
În a doua parte poetul nuanţează motivul lunii, ca un astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Mai întîi poetul redă o imagine globară a spaţiului terestru de la pustiuri la codrii, de la mări şi izvoare la ţărmuri, şi apoi imaginea se restrînge: “Şi în cîte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti/ Cîte frunţi pline de gînduri, gînditoare le priveşti“. În continuare poetul înfăţişează o serie de ipostaze ale individului: “Vezi pe-un rege ce-mpînzeşte globu-n planuri pe un veac/ Cînd la ziua cea de mîine abia cuget-un sărac“, “Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!/ Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr/ Altul caută în lume şi în vreme adevăr“. În continuare poetul se opreşte la condiţia vitregă a omului de geniu, care apare în antiteză cu celelalte ipostaze: “Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate/ Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate/ Şi de frig la piept şi-ncheie tremurînd halatul vechi/ Îşi înfundă gîtu-n guler şi bumbacul în urechi/ Uscăţi aşa cum este, gîrbovit şi de nimic/ Universul fără margini e în degetul lui mic/ Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă/ Noapte-adînc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă/ Precum Atlas în vechime sprijinea ceriul pe umăr/ Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr“.
Partea a treia cuprinde o cosmogoinie care compoziţional se justifică prin faptul că ea va argumenta cît de vastă este cultura bătrînului dascăl. Apar aici motivele macrocosmusului şi microcosmosului. Raportat la macrocosmos oamenii nu sunt decît: “Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul“. În continuare poetul vorbeşte despre un previziblil sfîrşirt al lumii: soarele îl vede “trist şi roş“, planetele “îngheaţă“ şi timpul “devine vecinicie“, pentru ca la sfîrşit să domnească din nou această noapte a “nefiinţei“ şi “ eterna pace“.
Partea a patra este consacrată poziţiei vitrege a cugetătorului de geniu în lumea semenilor săi. Dascălul după ce a cugetat la destinul lumilor cosmice el cugetă acum la destinele indivizilor lumii terestre. Apare aici din nou identitatea oamenilor cu ei înşişi şi cu omenirea întreagă: “Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate“. Voinţele mărunte care îi frămîntă pe oameni n-au nici un sens din cauza ireversibilităţii timpului: “Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?/ Ca şi vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc“. Cînd vorbeşte despre soarta geniului într-o societate bîntuită de interese meschine apar numeroase accente satirice, uneori deosebit de incisive. Imposibilitatea cunoaşterii propriei vieţi, lasă considerarea operei omului de geniu la discreţia răuvoitorilor, a invidişilor: “Şi cînd propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,/ O să-şi bată alţii capul s-o pătrundă cum a fost?“. Pesimismul schoppenhaurian l-a influenţat pe Eminescu şi în versurile: “Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarmi … orice-ai spune,/ Peste toate o lopată de ţărînă se depune“. Apare din nou ideea că oamenii sunt egali în faţa morţii: “Mîna care-au dorit sceptrul universului şi gînduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri“. Pe un ton ironic poetul îşi imaginează cum se vor desfăşura funerariile acestui om de geniu. Ele vor avea o falsă solemnitate deoarece oamenii sînt răi, indiferenţi, ipocriţi: “Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine … lustruindu-se pe el“. Posteritatea va ignora valoarea operei şi se va rezuma doar la “bibliografia subţire“ căreia îi vor găsi “pete multe, răutăţi“.
În partea a cincea se revine la motivele iniţiale: contemplarea propriei vieţi şi a luminii lunii ce dezvăluie alături de frumuseţile eterne ale naturii crudul şi tristul adevăr că oamenii sunt identici în perspectiva morţii: “Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i stăpîneşte raza ta şi geniul morţii“.
Monologul omului de artă prezent în scrisoarea a II-a
Se menţine în acelaşi univers,prelungit,de protest şi dramă personală a creatorului original şi onest care refuză orice compromis cu lumea necinstei şi a expedientelor.Arta autentică nu se poate împăca niciodată cu cerinţele gustului de o clipă, nu are nimic comun cu adularea puternicilor zilei.De aceea artistul nu poate abdica de la căutarea adevărului şi frumuseţii, cu riscul de a se vedea ignorat sau defăimat,el nu poate abandona calea cea îngustă şi grea ce-l conduce spre creaţia adevărată: „Azi abia ce stearpă şi ce cale aspră este/Cea ce poate să convie unei inime oneste;/Iar în lumea cea comună a visa e un pericol,/Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul.”
În acest sens,tema scrisorii este asemănătoare cu cea din poezia Criticilor mei în care,la fel, străbat note dintr-o artă poetică eminesciană plină de năzuinţe spre realism.
Scrisoarea a III-a contrast violent între trecutul glorios al Romăniei şi prezentul ei decăzut
Istoria naţională ca şi creaţia populară au fost izvoare statornice cărora Eminescu li s-a adresat pe parcursul întregii sale creaţii, de la avansata odă de tinereţe: "Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie..." la opera de maturitate care este "Scrisoarea III". Lucrarea este axată pe tema trecutului istoric al cărui simbol este pentru poet Mircea cel Bătrăn, şi este alcătuită în spirit romantic pe baza unei severe antiteze dintre trecutul eroic din "veacul de aur" si prezentul decăzut.
Împletire de modalitaţi artistice aparţinînd genurilor liric, epic si dramatic, "Scrisoarea III" este alcatuită din doua parţi. Prima parte are mai multe tablouri. Pe un fundal de feerie, poetul înfăţişeaza în primul tablou visul unui sultan "dintre aceia" de a deveni stapanul lumii. Alegoric, puterea otomană în creştere este figurată prin Luna preschimbată în fecioară şi coborîtă pe pămînt. Imaginea copacului crescînd din inima sultanului semnifică împlinirea visului de dragoste al intemeietorului Imperiului Otoman ale carui cuceriri în vremea lui Baiazid ajung să ameninţe libertatea Ţării Româneşti.
Cu caracter dramatic, cel de-al doilea tablou îi aduce în prim plan pe Mircea şi Baiazid, individualizîndu-i puternic în legătură cu ceea ce reprezintă.Procedeul artistic dominant în această parte este antiteza prin care politicii de expansiune a lui Baiazid i se opun însuşirile poporului român, întruchipate de "domnul Ţarii Româneşti": cuminţenia, simţul măsurii, ospitalitatea.
În centrul celui de-al treilea tablou, prin excelenţa descriptivă, se află bătălia de la Rovine, Prezentată într-un admirabil joc al perspectivelor, de la apropiat la depărtat, de la terestru la cosmic. Tabloul de lupta este dominat de mişcare, imaginile se succed potrivit unei tehnici anticipînd-o pe ce a cinematografiei, dinamismul fiind principala caracteristică a artei poetului în acest fragment.La plasticizarea tabloului contribuie şi inspiratele imagini auditive si vizuale: "codrul clocoti de zgomot", "coifuri lucitoare", "lanci scanteie lungi in soare", menite sa redea vacarmul de pe campul de batalie. Textul dezvăluie acum noi însuşiri ale domnitorului român: "Mircea însuşi mînă-n lupta vijelia-ngrozitoare / Care vine, vine, vine, calca totul în picioare....".
Tablul cu care se încheie partea întîi este descriptiv, şi înfaţişează odihna vitejilor lui Mircea în momentul înserării. Poetul introduce aici, în contrast cu tumultul scenei anterioare, o notă idilică, accentuată de scrisoarea fiului de domn, trimisă "dragei sale de la Argeş mai departe", scrisoare prelucrată de Eminescu dupa o doina de catanie culeasă de el însuşi.
Înainte de a începe satira politică, poetul se întoarce înca o data îndurerat spre "veacul de aur" de care "se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii". Elogiul emoţionant al poetului este închinat celor care au ctitorit, Basarabilor şi Muşatinilor.
În partea a doua a poeziei, societatea contemporana lui Eminescu este supusă unei critici necruţătoare. Poetul cultivă sarcasmul şi ironia, satira încarcîndu-se de puternice accente pamfletare. Ctitorilor trecutului, prin antiteza, li se opun "saltimbancii si irozii", gloriile efemere, oamenii "ce se lupta cu retoricele suliţi", veritabili actori de circ. Principala ţintă a atacurilor lui Eminescu este politicianul liberal al cărui portret caricatural grotesc este măsura întreagă a îndignării şi dezgustului marelui poet:
"Vezi colo pe urăciunea făra suflet, făra cuget,
Cu privire-mparosată şi la faţa umflat şi buget,
Negru, cocosat si lacom, un izvor de şiretlicuri [...]
Quintesenta de mizerii de la creştet pînă-n talpă."
Sunt condamnate cinismul, falsa virtute, falsul patriotism, viclenia, impostura celor ce conduc ţara si cărora Eminescu le contestă calitatea de legiuitori:
"În camaşi cu mîneci lunge si pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie".
Eminescu nu îi cruţă nici pe tinerii plecaţi la studii în străinătate, unde se dedau petrecerilor, desfrîului, parazitismului. Apostrofîndu-i pe aceştia, poetul trece la un rechizitoriu fulminant prin care dezvăluie alte păcate ale contemporanilor:
"Prea v-ati arătat arama, sfîşiind aceasta ţară
Prea facuraţi neamul nostru de ruşine şi ocară
Prea v-aţi bătut joc de limba, de strabuni şi obicei
Ca sa nu s-arate-odata ce sunteţi - nişte misei !"
În maniera romantică, soluţia vindecătoare a societaţii bîntuită de lepra politică nu poate fi descoperită decît tot în trecut, intr-un domn justiţiar, cum este Vlad Tepeş, invocat pentru asanarea morala a unei lumi reduse la pacienţi de balamuc şi puşcariaşi.
Mihai Eminescu- „misogin” sau jertfă a miturilor erotice?
Eminescu este un mare erotic,el iubeste asa cum o face poporul pentru prima data si ramane indragostit in acest sublim pana la capat.Astfel M.Eminescu reuseste sa placa atat omului simplu prin conceptia elementara,ci si cititorul rafinat care stie sa descopere intelesuri si sensuri adanci si ascunse.G.Călinescu spunea ,in acest sens,e ca opera lui este cu doua fete,una de in si alata de matase,e izvor si cascada catastrofala.
Mihai Eminescu este poetul nostru national si, dupa cum afirma G. Calinescu " opera literara a lui M. Eminescu creste cu toate radaciniile in cea mai plina traditie si este o exponenta deplina, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton." In poezia sa de dragoste Eminescu a fost influentat de trairile sale sufletesti, de experientele sale. Astfel se remarca mai multe etape in evolutie poeziei de iubire eminesciana, existenta unei curbe de la elan pasionat la infrangere.
O vreme, aceea a iluziilor si idealurilor tineresti, Eminescu a dorit si a crezut cu putere in implinirea iubirii desavarsite. Poetic, acest lucru s-a exprimat in tonalitati majore, in culori vii si lumini fara pata, intr-o mare abundena vegetala si neincetate sclipiri de ape.
Cuvintele de dragoste adresate femeilor, vorbe mestesugite din arsenalul seducatorului, au drept tel atingerea unui scop pedestru, teluric.
Eminescu face, si in acest domeniu, o cotitura. Erotica sa este de o sinceritate totala, cu trairi si arderi intense pe rugul dragostei este durabila si constanta, ''este o dominanta a existentei, un mod de a privi si de a explica viata. Erosul inseamna iubire, pasiune, spre deosebire de termenul ''agape'', care defineste o iubire implinita.
Eminescu a cântat in acorduri sublime legăturile de iubire dintre oameni, farmecul comuniunilor sufleteşti bazate pe stimă şi întelegere reciprocă, pe devotament şi idealuri curate. În poeziile sale, Eminescu a înălţat un adevărat imn sentimentelor de dragoste, lăsând mărturiile setei sale de viaţă, ale dorinţei sale de a trăi în fericire.
In opera lui Eminescu un fir indoliat se intretese cu bucuriile ei. Voluptatea se asociaza cu durerea, incat dulcea jale sau farmecul dureros fac parte din expresiile eminesciene cele mai tipice. Ceea ce s-a numit pesimismul eminescian este mai cu seama desteptarea brusca, in neimpacata lumina conceptuala, a omului care a dus pana la capat experienta iubirii.
Creativitate:Aserţiunea lui G. Călinescu:
„...Opera sa depăşeşte limitele epocii şi ale ţării unde a luat fiinţă şi care se adresează întregii umanităţi."
Respiră idealul de iubire, o altă ipostază a cunoaşterii vieţii pentru Eminescu, se oglindeşte în Scrisoarea a IV-a,care la fel reuneşte idealul şi realul într-o dureroasă mărturisire directă.
Acea văratică împlinire a dragostei, posibilă în vremea poetului doar în fantezie,contrează violent cu proza nefericită a dragostei reale.De fapt, dispreţul pentru femeie şi pentru iubire ca atare nu constituie,pentru marele dezamăgit,care a căutat absolutul în toate,decît o consolare filozofică,întemeiată pe citate din Metofizica amorului de Schopenhauer.Printre rînduri,străbate însă regretul amar pentru viaţa lui omeneşte împlinită şi un fel de stranie intuiţie a sfîrşitului iminent: „Şi gîndu-mi trece vîntul,capul arde pustiit,/Aspru,rece sună cîntecul cel etern neisprăvit.../Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?/Ah!organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!”
Scrisoarea a V-a Dalila, aduce o corelaţie nouă,în contextul unei fabulaţii asemănătoare celeia din Scrisoarea a IV-a, între dragoste şi necesitatea creatorului de a se împlini lăuntric.Nu cunoaştem versuri mai potrivite acestei idei care a bîntuit toate minţile creatoare, decît cele eminesciene:
„S-ar pricepe pe el însuşi acel duşman... s-ar renaşte,/Mistuit de focul propriu,el atunci s-ar recunoaşte/Şi pătruns de-ale lui patimi şi amoru-i cu nesaţiu/El ar frînge-n vers adoniclimba lui ca şi Horaţiu;/Ar atrage-n visu-i mîndru a izvoarelor murmuri,/Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi,/Şi-n acel moment de taină, cînd s-ar crede că-i fericire,/Poate-ar învia şi achiu-i ochiul lumii cei antice”
Arta clasică apare şi aici ca un liman de perfecţiune, ca şi folclorul, primul izvor întemietor de patimi
Totul ramane o raina,taina marilor creatii,iar daca cineva ar putea sa o dezlege,ar gasi,probabil,si drumul urmat de marele poaet,dar si-ar da seama si de imposibilitatea de a merge mai departe decat el.Mihai Eminescu a dschis o cale in literatura noastra,dar cu forta gandului sau,cu puterea sa de creatii a parcurs-o pana la capat,pana la absolut.Luceafarul poeziei noastre ramane stralucitor pe inaltul cerului,nemuritor,si cand ne ridicam privirile spre el sufletul si gandul nostru ,intreaga simtire se armonizeaza in tot ce poate fi ma ifrumos;o oda in mii de glasuri pentru marele Mihai Eminescu.